Cum ne descurcam cu minciunile mai mari din viata noastra, cu tradarea, cuvantul incalcat sau neadevarurile cu care suntem atat de obisnuiti incat nici nu le mai vedem? Ce se intampla intr-o relatie in care unul dintre parteneri minte cu zambetul pe buze si celalalt nici nu se prinde? Vi s-a intamplat vreodata sa vi se para ca sunteti mintiti in fata, dar nu aveti nici un argument sa ripostati, nu aveti nici de unde sa apucati problema?
Cred ca suntem atat de obisnuiti cu minciuna incat putem face concesii in fata adevarului, in fata noastra. Noi singuri hotaram cat de mult putem lasa de la noi. Poti minti ca te doare capul si nu te duci la munca sau daca nu ai chef de o intalnire, de exemplu, dar te enerveaza daca cineva iti face acest lucru tie - si simti ca esti mintit. Preferam atat de mult adevarul, vrem sa ni se spuna numai adevarul, dar noi il putem ascunde, il putem ignora, il pitim in colturile sufletului nostru, il calcam putin in picioare si il inghiontim intr-un cotlon, hotarand 'generosi' cat din el putem lasa la suprafata. Si stiti care e adevarul? Ca Adevarul striga de pe casa, se vede de la o posta si tipa atat de tare ca toata luma il aude, doar noi nu... Numai noi ne inchipuim ca l-am ascuns atat de bine ca nu se prinde nimeni... De fapt il ascundem de noi insine. Si facem concesii numai fata de noi, caci altfel am fi in stare de orice ca altii sa nu ne minta.
Jocul cu Adevarul e periculos si granita dintre minciunile nevinovate si spoiala, inselatoria sau chiar incalcarea totala a auteticitatii este atat de subtire incat oricand putem pierde echilibrul... Si nici nu ne mai dam seama...Pacat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu